INTRODUCERE

Ne-am propus ca temă de cercetare Literatura română între Est şi Vest, titlu care delimitează aria de cercetare, urmând a aprofunda relaţia cu totul specială dintre ideologie şi cultură, deoarece aici se află cheia înţelegerii corecte a ceea ce s-a întâmplat în literatura noastră după ꞌ89, literatura postcomunistă, ce păstrează, iată, aşa cum notează Mihai Iovănel, ,,comunism” în interiorul său, ,,el nu exprimă obiectul, el este obiectul“,fapt reflectat mai cu seamă în contextul socio-cultural menţionat anterior. De aceea, este concepută pe două axe, contextul socio-politic postbelic care a generat exilul ca fapt biografic trăit de autorii analizaţi – ,, clandestinii” –  (Paul Goma, Virgil Tănase, Dumitru Ţepeneag, Virgil Ierunca, Norman Manea) şi exilul ca motiv literar, urmărind transpunerea în ficţiune a experienţei istorice din perspectiva martorului ori actorului aflat pe scena istoriei.Studiul propune panoramarea din mai multe perspective, unite însă de operatorul „ideologie”, întrucât libertatea şi aspiraţia firească spre democraţie ne-ai împins întru-un regim de echilibru instabil, al cărui prim efect este disconfortul psihologic: ,,Mai gravă e confuzia valorilor şi a formelor pe care o aduce cu sine acest subterfugiu al noutăţii nemărginite. Autori mediocri, mimetici, mărunţi, deosebit de productivi şi versatili, reuşesc peste noapte să parvină la postura de reprezentanţi ai spiritului novator.”(Experimentul literar românesc postbelic, p. 39)

           Interesul în abordarea literaturii postcomuniste din mai multe perspective (ideologic, socio-cultural), fiind un domeniu intens investigat după 1989, odată cu publicarea operelor scriitorilor exilaţi politic în totalitarism, ne-a condus către istoriile criticilor Monica Lovinescu, Mihai Iovănel, Alex Ştefănescu, Nicolae Manolescu,  urmărind pe aceeaşi rută şi stadiul actual al cunoaşterii în abordarea literaturii postcomuniste. Fiindcă literatura exilului este un domeniu  în curs de cercetare, abordarea problematicii exilului e diferită, fie istorico-literară, fie literară, fie doar istorică, aşa cum am putut descoperi din lectura istoriilor literare ale criticilor  mai sus menţionaţi. Aceştia au demarat procesul recuperării scriitorilor români din exil şi integrării lor în literatura română, poate nu în întreaga lor scriitură, dar măcar dedicându-le un capitol, o parte, doar lor. Scriitorii exilaţi politic în totalitarism, unii remarcaţi de critica literară occidentală, mai puţin însă de cea românească ( a se vedea cazul Norman Manea), resimt, aşa cum ne-a transmis şi Monica Lovinescu în O istorie a literaturii române pe unde scurte, şi  un fel de frustrare faţă de situarea lor în literatura română contemporană: ,,scriitorul român este mai mult decât o rudă săracă a literaturii dinrestul lumii: se află într-un fel de carantină a falselor probleme, a falsei realităţi, mimează înfruntarea de idei,e obligat la un straniu joc de-a v-aţi ascunselea cu contemporaneitatea, la care priveşte prin gaura cheii: uşanu se deschide niciodată total.”(p. 6) Fapt pentru care am urmărit şi această filă cuprinsă în literatura postcomunistă, literatura română în context european, între Est şi Vest,  în condiţiile  în  care  intelectualitatea  românească  era,  prin  forţa  împrejurărilor,  cu  totuldesincronizată  în  raport  cu  fluxul  culturii  şi  civilizaţiei  europene, urmărind planul recuperării unui timp care, folosind vorbele lui Annie Bentoiu, ni s-a dat, dar care totodată „ne-a fost luat“.

         Efortul de cercetare a exilului românesc continuă, iar această literatură, redescoperită şi publicată după 1990 în limba română, devine un nou domeniu de studiu în universităţi, ceea ce explică actualitatea temei de cercetare. Considerăm că orice audiţie avocilor exilului poate oferi o percepţie diferită, interpretată fie de elementele nou introduse, fiecare având un ostinato al său, fie de aducerea în atenţia publicului  a unor scriitori mai puţin cunoscuţi sau chiar necunoscuţi.Vocile care răzbăteau de dincolo de Cortina de Fier, chiar bruiate fiind, restabileau un echilibru: făceaudreptate celor marginalizaţi, spuneau adevărul, salvau oameni şi cărţi. Un exemplu sugestiv îl constituie chiar emisiunile Monicăi Lovinescu şi alelui Virgil Ierunca ce au devenit, cu vremea, un adevărat pol de putere – ele influenţau nu doar viaţa culturală, ci şi deciziile politice.

         Intenţia noastră este de a realiza o succintă prezentare asupra contextului istoric şi ne vom limita cercetarea la abordarea critică a literaturii postcomunisteşila analiza problematicii exilului întâlnită la câţiva dintre scriitorii  pătrunşi de ,,timpul care părea că nu mai avea răbdare”,valorificându-le astfel opera ce  ne permite să demonstrăm nu doar trauma exilului, ci şi depăşirea acesteia prin creaţie, exilul creator, una din feţele exilului remarcată de critica literară românească şi occidentală.Selecţia scriitorilor se justifică prin romanele acestora,întrucât romanele despre exil au în comun tematica şi abordarea prin intermediul memoriei a unei realităţi româneşti ce străbat ca un fir roşu întreaga creaţie, dar şi trăirile traspuse în opere,experienţe ce ne permit a ilustra cele două direcţii ale cercetării, literatura postcomunistă,marcată de o ideologie în care se juca o carte esenţială pentru destinul literaturii române întru o redefinire a eului, vocile, dar şi ecourile  urmate de condiţia lor de exilaţi, eliberându-se astfel de trecut şi făcând loc ,,obsedantului prezent”, fiind legaţi în primul rând prin experienţa traumatizantă a exilului, fie unul impus sau voluntar, oferind o nouă perspectivă, o nouă sintaxă, ,,sintaxa libertăţii de a spune”.

Caracterul ştiinţific al acestui studiu este conferit de bibliografia aferentă temei. Pe de o parte, istorii literare, studii, eseuri, dicţionare de autori, de opere literare, publicate după 1990. Pe de altă parte, teze de doctorat despre exil, pagini de jurnal şi interviurile acordate de scriitorii reveniţi din exil după 1990, publicate în reviste sau în volum. Caracterul inovator al lucrării se reflectă înasocierea unor scriitori atât de diferiţi, care au trăit exilul ca fapt biografic, din spaţii diferite ale exilului, şi în analiza textelor din diverse unghiuri.Nici după 1989, în ciuda deziluziilor profunde, Monica Lovinescu nu s-a resemnat, ci a pledat, cu îndoităînverşunare, adesea radicalizându-şi poziţia, pentru cultivarea memoriei. De aceea, interesul nostru se va îndrepta  asupra cărţilor care ne restituie trecutul, nu prin mijloace ficţionale, ci mai ales prin formulamemorialistică.Metodele utilizate în abordarea studiului nostru au fost: explorarea, analiza critică, problematizarea, ce au vizat în egală măsură analiza a două tipuri de imagine a scriitorului postbelic, una pe care acesta şi-o construieşte din temelii întru o redefinirea a eului şi pe care o pe care o pune la dispoziţie în discursul memorialistic şi autobiografic postotalitar şi o alta pe care i-o construieşte puterea politică în scopul propriei autolegitimări.

Originalitatea constă în încadrarea literaturii române din exil în context european în literatura exilului est-european şi în „literatura sinelui” dar şi o privire globală asupra literaturii române în posttotalitarism, ce scoate la iveală existenţa unor reminiscenţe ale trecutului.

Elementele de dificultate al lucrării rezidă, aşa cum descoperă şi afirmă Mihai Iovănel în Ideologiile literaturii în postcomunismul românesc (p.10), din faptul că stadiul cercetării în acest domeniu poate fi descris ca eterogen și incomplet.Istoriile literare apărute după 1989 fie nu depășesc pragul prăbușirii comunismului – cazul lucrărilor lui Marian Popa, Istoria literaturii române de azi pe mâine (I-II, 2001, ediția a II-a, revizuită, 2009), și Eugen Negrici, Literatura română sub comunism. Proza (2002) și Literatura română sub comunism. Poezia (I, 2003) –, fie tratează cu totul fragmentar sau subiectiv perioada – Dumitru Micu, Istoria literaturii române de la creația populară la postmodernism (2000), Alex Ștefănescu, Istoria literaturii române contemporane (1941-2000) (2005), Nicolae Manolescu, Istoria critică a literaturii române (2008). Alte tipuri de încercări se rezumă, în majoritatea cazurilor, la colecții de cronici literare, eseuri și medalioane circumstanțiale, lipsite de perspectivă, de o metodologie coerentă și un cadru narativ unitar, iar elementul literar a fost tratat de regulă marginal și prea sintetic. În aceeaşi ordine de idei, tot Mihai Iovănel afirmă: ,,poate cel mai important punct de rezistență al literaturii postcomuniste poate fi evidențiat prin neputința de a da un convingător „roman al comunismului românesc”(Ideologiile literaturii în postcomunismul românesc, p.46)

OBIECTIVE

IMPACT

Proiectul pe care îl propunem poate constitui inclusiv un model atât pentru elevi, cât și pentru profesori, el putând fi replicat. Considerăm că proiectul va duce treptat la dezvoltarea învăţamântului şcolar, pe baza unei alte viziuni asupra literaturii române postcomuniste.

Urmărind ca proiectul să aibă impactul dorit și să fie cât mai eficient, am ales cinci reprezentanți ai literaturii de dincolo de granițele țării și, deși inițial am decis să apelăm la scriitori ai exilului din Franța- Paul Goma, Dumitru Țepeneag, Virgil Ierunca, Virgil Tănase, am considerat că este necesar să includem în pleiada noastră și un scriitor din vest, un scriitor care își va pune amprenta asupra literaturii postcomuniste- Norman Manea. Astfel, am corelat texte cu aceeași tematică și care au în comun trăirile celor care au fost victime ale regimului totalitar.

Apelând la un blog la care pot avea acces foarte mulți utilizatori, se asigură generarea unor efecte multiplicatoare ale întregului proiect, în condițiile în care se va extinde astfel impactul proiectelor, îmbunătățindu-le durabilitatea.

Ecouri şi viziuni în literatura postcomunistă

Presiunea conjuncturală, în special ideologică, din deceniile comuniste, a dat de la început filonului literar o direcţie precisă şi o specializare funcţională. Subversiunea canoanelor formale a funcţionat ca tactică de diversiune şi de rezistenţă în faţa puterii. Dincolo de campaniile experimentale, se juca o carte esenţială pentru destinul literaturii române: ,,sincronizarea cu spiritul timpului, conştiinţa apartenenţei noastre europene, orientarea prooccidentală a intelectualului român.”(Experimentul literar românesc postbelic, Paralela 45, p. 11) Proza a intrat mai direct în vizorul puterii, şi controlul asupra ei a fost mai eficient şi mai strict, astfel că dominanta era o autocenzură hiperlucidă a autorului care nu-şi scăpa nici o clipă textul de sub control şi nici pe sine însuşi din ochi atunci când îl producea. Acceptaţi de nevoie, unii dintre ei au reuşit să-şi publice cu mare dificultate cărţile ciuntite de cenzură (a se vedea cazul Paul Goma). Ostilitatea, refuzul, discreditarea, anatemizarea formelor radicale ale curajului estetic au reprezentat o constantă a politicii culturale oficiale din ultima perioadă a regimului Ceauşescu, chiar dacă aceste moduri de respingere şi-au avut subtilitatea lor nedogmatică.

            După schimbările politice majore, lumea culturală românească s-a văzut pusă în faţa unor dileme noi, nemaiîntâlnite, care au produs o stare de panică, scepticism şi resemnare. Chiar din primii ani de după prăbuşirea comunismului, a devenit limpede că literatura cunoştea un fenomen de rapidă devalorizare şi disoluţie. Scriitorul şi criticul, vedetele de altădată ale lumii literare, s-au văzut deodată marginalizaţi şi minimizaţi prin asaltarea mediatică a opiniei publice de către alte categorii intelectuale, până atunci inexistente. Au intrat brusc în centrul atenţiei politicienii, ziariştii, analiştii politici, oamenii de televiziune,cu mult mai agresivi şi mai interesanţi social decât literaţii. Editurile – care păreau să funcţioneze, în sistemul socialist, doar pentru literatura de ficţiune – au început să publice ,,valuri de Trivialliteratur (aproape absentă în regimul trecut: romane poliţiste, erotice, thrillers, scrieri de ocultism şi magie), iar pe de alta scrieri din domeniul ştiinţelor umaniste, aproape absente până atunci în cultura română: politologie, sociologie, filozofie, etc.” (Mircea Cărtărescu, Postmodernismul românesc, Humanitas, p. 458). Din domeniul literar propriu-zis s-a tipărit cu predilecţie opere non-fiction, de interes mai degrabă, social-politic decât artistic: jurnale şi memorii ale personalităţilor politice interbelice, mărturii despre Gulagul românesc etc.

          Literatura originală românească s-a văzut aruncată pe o plajă îngustă, la concurenţa devastatoare cu competitori mult mai puternici în condiţiile pieţei libere. Speranţa unei „descătuşări” în condiţii de deplină libertate de exprimare, s-a dovedit o iluzie amară deloc discordantă cu celealte iluzii naţionale. Prăbuşirea scriitorului la bursa valorilor simblice s-a reflectat şi în scăderea valorii muncii scriitoriceşti: autorii au ajuns să publice mai greu decât în deceniile anterioare, în condiţii materiale derizorii. ,,A rămâne scriitor pur a ajuns să pară, astfel, o opţiune utopică, masochistă, suicidară”, opinează Mircea Cărtărescu(op. cit., p. 459). În aceste condiţii, cei mai mulţi literaţi au migrat către domenii mai vizibile şi mai ,,lucrative” ale vieţii sociale (găsim scriitori, critici, filozofi, eseişti, în toate partidele şi centrele de putere intelectuală de după 1990). Altă soluţie de supravieţuire materială a fost intrarea unei părţi a scriitorilor – mai ales a celor tineri – în lumea universitară, câştigul simbolic şi material e minuscul, însă de aici se deschid unele oportunităţi: bursele şi călătoriile în străinătate. Concurenţa grupului de autori ,,disidenţi” reuniţi în ASPRO, este, de fapt, începutul sfârşitului nu numai petru Uniunea Scriitorilor, ci pentru orice fel de organizare cu pretenţii de reprezentare unică a scriitorilor români. O altă sursă de putere culturală o reprezentau revistele literare. Prin anii ꞌ70 şi ꞌ80, un intelectual adevărat se simţea dator să citească toate revistele literare din ţară , însă iluzia că acestea vor rămâne mai departe un instrument de putere , a dus în 1990 la înfiinţarea unui număr mare de asemenea publicaţii. Curând a devenit evident că aceste reviste nu pot fi susţinute material în condiţiile dezinteresării de literatură chiar şi a publicului tradiţional care s-a îndreptat către dinamica televiziunii. Televiziunea prin cablu şi  internetul au condus către ruinarea interesului pentru literatură, iar  dintre reviste, au supravieţuit doar câteva, şi nu prin mijloace proprii ci prin subvenţionări de un fel sau altul. În viziunea aceluiaşi autor,,postmodernizarea lumii româneşti prin liberalizare social-politică a dus la dizolvarea masivă a surselor de prestigiu şi a valorilor simbolice tradiţionale şi la proliferarea altora, mai ,,populare” şi mai uşor prelucrabile mediatic.”(M. Cărtarescu, op. cit, p. 461)

             Perioada de tranziţie a opus în mod dramatic puterea şi cultura (în mod evident, cele două noţiuni desemnează doua puteri de esenţe diferite, care nu-şi ignoră nici resursele, nici specificitatea, într-o confruntare continuă). În primul capitol din O istorie a literaturii române pe unde scurte, 1960-2000, intitulat Scriitorii şi ideologia, Monica Lovinescu afirmă că ,,la baza liniei culturale a partidului, aşa cum e impusă de sus, stă o idee complet falsădespre cultură, ce riscă s-o transforme în a-cultură şi, până la urmă, în anti-cultură.”(p. 25) Într-adevăr, încă din Tezele din iulie 1971, Nicolae Ceauşescu îşi dezvăluise concepţia „culturală“. Mai mult: ,, un om de stat, un om politic nu e obligat – în nici un regim – să fie un cunoscător al literaturii şi al artei. Cu o singură condiţie: să nu se amestece în acest domeniu. Cum însă       într-un regim comunist un astfel de amestec este obligatoriu, neştiinţa devine un păcat greu de consecinţe.”(p.25)

Se poate spune că tranziţia este o stare de criză, după cum criza este modul inevitabil de manifestare a tranziţiei. Atitudinea, lipsită de o logică elementară se remarcă mai ales în domeniul cultural, unde înregistrăm ca pe o curiozitate  opinia că literatura, artele în general, nu sunt atinse de nici un fel de criză, decât de una a condiţiei materiale, care ar fi cu totul nesemnificativă. În viziunea criticului Ion Simuţ, ,,tranziţia schimbă măsura tuturor lucrurilor, într-un proces de criză dramatică a valorilor şi a tendinţelor sociale sau artistice.”(Critica de tranziţie, Dacia, p. 6) În aceste condiţii, conform opiniei scriitorului Mircea Cărtărescu, literatura are două căi de supravieţuire, ambele frecventate de autorii de azi, într-un echilibru mereu instabil: ,,prima e o cale mimetică, în care literatura se camuflează în culorile mediului, luîndu-şi drept model lumea show-biz-ului, a reclamei, a culturii populare, a design-ului, şi pierdîndu-se astfel în ficţiune, fantezie, kitsch, decorativ şi utilitar; a doua cale, este una antimimetică, ea se preface că nu vede transformarea mediatică a lumii, pe cale de a deveni – cu cuvintele lui Nietzche – ,,operă de artă”, şi optează pentru antispectacol, anticultură, antiintelectualism, antihedoism.”(M. Cărtărescu, op. cit., p. 478)

      „Postcomunismul” trimite, într-un sens neutru, la ceea ce urmează după comunism, adică delimitează o perioadă istorică așa cum cuvântul „postbelic” identifica perioada imediat următoare unui eveniment atât de important încât era transformat în graniță temporală, dar „postcomunismul”, aşa cum notează Mihai Iovănel în Ideologiile literaturii în postcomunismul românesc , păstrează „comunismul” în interiorul său, marcând în același timp o despărțire – atât în sensul de delimitare, cât și de depășire – de acesta. Este o luptă pentru putere decisă de câteva principii fluctuante, însă de la individ la individ, în funcție de felul în care reușește fiecare să-și câștige o nouă poziție nu doar pe spezele interpretării trecutului, ci și pe socoteala interpretării biografiei celorlalți competitori – În lumea scriitorilor funcționează în primă instanță excluderi pe baza apartenenței mai mult sau mai puțin presupuse la clasa „comuniștilor”( antiteza comunist–anticomunist/,,anticomunistul pragmatic”; a se vedea rolul de ,,anticomunist” în postcomunism – cazul Octavian Paler,  de care pomeneşte Mihai Iovănel în Ideologiile literaturii în postcomunismul românesc, p. 16). Trebuie deopotrivă  precizată  dificultatea  de abordare  de către scriitorii formaţi în comunism, ce cunosc o dată cu  dispariția cenzurii, prin relativizarea unor tabuuri sociale, politice ș.a., un impas creativ, de aici vine și ideea, vehiculată adesea în România postcomunistă, că cenzura comunistă ar fi fost de fapt benefică scriitorilor. Aşa se explică fie tăcerea, fie alunecarea într-un con de umbră a scriitorilor care nu şi-au adaptat temele şi stilul la specificul noii comunităţi de lectură, oricum mult diminuate faţă de cea de dinainte de 1989: Augustin Buzura, D.R. Popescu, Fănuş Neagu, Mircea Dinescu ş.a. Mare interes stârnesc operele şi autorii până nu de mult interzişi: acum are loc recuperarea entuziastă a literaturii exilului (Eugen Ionescu, Emil Cioran, Mircea Eliade, Paul Goma, Vintilă Horia, Constantin Virgil Gheorghiu etc.), întrucât ,,singurii scriitori şi artişti români într-adevăr admişi pe plan „universal“ au fost aceia care s-au integrat în alte culturi şi au creat în străinătate”( O istorie a literaturii române pe unde scurte, 1960-2000, p. 19). Încep să circule şi cărţile scriitorilor din Basarabia şi treptat are loc o sincronizare a literaturii de dincolo de Prut cu cea din România(,,ţărişoara” are, în sfârşit, şansa de a recuceri o literatură, o artă, un stil de a exista). O analiză a textelor scrise în ţară precum şi integrarea operelor create de scriitorii români în exil, le regăsim cuprinse în O istorie a literaturii române pe unde scurte, 1960-2000, de către o voce importantă a exilului românesc, Monica Lovinescu, refuzând să accepte că frontierele cu sârme ghimpate, zidurile din cărămizi groase sau cortinele de fier pot fractura spaţiile unei culturi, deşi întâlnim în lucrarea sa diferite perspective ale ,,clandestinilor”/,,rezistenţilor prin cultură”, aşa cum îi numeşte aceasta pe scriitorii din România ce veneau, odată ajunşi la Paris să o vadă: ,, ori de câte ori stau de vorbă cu un scriitor român ajuns în străinătate, de câte ori discutăm despre dramele,neajunsurile şi perspectivele literaturii noastre, îmi dau seama – şi asta de ani de zile – că ideea fixă a intrării în circuitul universal nu-i o invenţie a protocroniştilor, care nu fac decât să o exploateze la maximum – şi cureaua-credinţă cunoscută –, ci o obsesie comună, zgândărind o rană mereu deschisă şi lăsând impresia că se face, în Occident, o mare, nemeritată nedreptate literaturii noastre.”( O istorie a literaturii române pe unde scurte, 1960-2000, p.102) O vom avea în vedere mai cu seamă în cea de-a doua parte a lucrării, unde vom asculta  vocile exilului dar şi  ecoul acestora transfigurat în naraţiunile identitare din spaţiul diasporei.

            Punctele de rezistență exploatate de scriitori în postcomunism se manifestă, aşa cum ne sunt relatate  de Mihai Iovănel în Ideologiile literaturii în postcomunismul românesc,  pe mai multe niveluri, printre care amintim: nivelul moral, sexualitatea – acestea țin cu predilecție de sexualitate: deși în comunism vocabularul sexual nu era cu totul tabuizat, după 1989 se urmărește sistematic – și compensativ în raport cu libertatea câștigată, inhibantă creativ – șocarea lingvistică a consumatorului; nivelul (sub)cultural.limbajul străzii – rămânea de asumat în postcomunism presiunea culturală venită dinspre muzica rock și în special dinspre hip-hop-ul care cunoaşte o ascensiune fulminantă în anii ’90, sub influența culturii populare occidentale trecute prin specificul local. Formații hip-hop ca BUG Mafia, RACLA, Paraziții nu rămân fără ecou în zona literară – în primul rând pentru că toate aceste trupe au texte rimate-ritmate extrem de eficient atât mnemotehnic (versurile lor prind asemenea sloganurilor publicitare), cât şi ca impact emoțional a cărui expresie ocolește forme retorice resimțite ca perimate și inactuale; nivelul epistemologic. Impactul noilor medii – Impactul noilor medii inserate sociocultural după 1989 (internet, calculatoare etc.) se asociază unui puternic update lingvistic, reprezentat în primul rând de englezisme; nivelul sociopolitic – după 1989 dispar din literatură o serie de personaje (activiști, ingineri etc.), de subiecte (de pildă, viața în fabrici și uzine) și de teme (cum ar fi patriotismul care trebuia să anime în comunism clasa oamenilor muncii) – dar nu neapărat pentru că structurile sociale din spatele lor ar fi dispărut odată cu schimbarea de regim (deși ele suportă, evident, o metamorfoză radicală ); nivelul religiei – în postcomunism opune rezistență nu recuperarea religiei, care se face cu o ușurință suspectă pentru o țară în care ea fusese „oprimată” timp de aproape cinci decenii; adevărata rezistență o opune criticarea religiei, văzută în regimul comparației infamante cu ateismul științific al comunismului.

Imediat după căderea comunismului, scriitorii români erau conștienți de ridicarea iminentă a genurilor de consum. Mihai Iovănel abordează o serie de astfel de genuri, urmărindu-le dinamica după 1989 în raport cu istoria lor anterioară (SF, fantasy, policier, thriller). Acelaşi scriitor aduce în discuţie în cea de-a doua parte a lucrării miturile transnaţionale, mai cu seamă motivul vampirului Dracula,  putând fi considerat unul dintre miturile naționale. Pe de o parte este un mit global – poate fi recunoscut și conectat cu România/ Transilvania dacă nu pe întreg globul, măcar pe o suprafață considerabilă a lui; pe de altă parte, traseul său genetic a avut doar foarte incidental contacte cu bazinul național „românesc”. Rețeaua mitului Dracula integrează, desigur, și câteva referințe autohtone (poveștile horror medievale avându-l ca personaj pe Vlad Țepeș și difuzate atât în zona central europeană germanofonă, cât și în spațiul rusesc – Ideologiile literaturii în postcomunismul românesc, p. 197). Motivul vampirului Dracula este un mit transnațional, relevant imagologic nu atât pentru privirea noastră autoreflexivă, cât pentru privirea celorlalți asupra noastră. Literatura română n-a făcut decât să-l (re)importe pe Dracula, așa cum, în calitatea sa de periferie culturală, a făcut adesea în raport cu culturile centrale europene. Ulterior însă motivul inițial literar al lui Dracula a devenit un brand de țară pentru România. De aceea apare ca firească încercarea dinspre spațiul literar românesc de reexportare a lui Dracula către spațiul literar global, Dracula fiind instrumentat ca vector de notorietate.

         Iată, deci, relaţia cu totul specială dintre ideologie şi cultură, deoarece aici se află cheia înţelegerii corecte a ceea ce s-a întâmplat în literatura noastră. Exceptând valorificarea miturilor transnaţionale, totuşi, nu putem să nu ne întrebăm care era reţeta succesului în afara graniţelor. Monica Lovinescu răspundea acestor nelinişti, în O istorie a literaturii române pe unde scurte, 1960-2000, arătând pur şi simplu către cei care se bucurau de traduceri şi de elogii în Occident: modelul absolut – Soljenijţîn. Adică disidentul. Reţeta lui – adevărul spus în pofida oricăror consecinţe, adică reţeta etică. .  Constatăm că, ori de câte ori o literatură din Est, închisă într-o limbă neuniversală, a atras asupra ei atenţia Occidentului, a fost din motive care ţin de o etică a scriitorului, mai mult decât de o estetică a operei. Primul scriitor român care şi-a asumat acest risc până la capăt a fost Paul Goma. El a cunoscut de altfel şi celebritatea. Disidenţa românească „a fost mereu solitară“ şi a sfârşit, cel mai adesea, în exil.

CONTEXTUL

La  ieșirea din comunism ,România se uita  cu speranță ,către Europa și către SUA, integrarea cultural fiind un proces foarte dificil, la fel ca integrarea socio-politică. În schimb, țara noastră era privită ca ,,o periferie aflată la mila birocrației europene “. ( Mihai Iovănel, Istorialiteraturii române contemporane 1990-2020, pag 653).  Spectrul diferă de la vechile complexe de inferioritate ( ,,autoderiziunea semicolonială” ) la cele de superioritate ( zono protocronist-naționalistă ).

            După ce s-au deschis granițele României au apărut noi posibilități de mobilitate între România și spațiul vestic, până atunci conectarea se făcuse doar dinspre Europa spre România, de acum înainte, scriitorii români aveau ,,posibilitatea de a se exporta”, de exemplu Matei Vișniec s-a reinventat ca dramaturg, în franceză.

Există două modele principale de integrare a literaturii române pepiața globală : traducerile și implantul, care privește ,,infiltrarea unei culturi centrale dinspre o cultură periferică într-un mod care modifică subtil parametrii primeia, fără a prezerva însă identitatea celei de-a doua“ (Mihai Iovănel, Istoria literaturii române contemporane 1990-2020, pag 668).

 ,,Problema unei culturi central–europene a intrat în actualitate la începutul anului 1989, când blocul sovietic a conștientizat, atât politic și intellectual, în mod serios faptul că politica de deschidere și reconstrucție   a lui Mihail Gorbaciov va contamina toate țările central-europenepe care Stalin și urmașii săi încercaseră să le controleze“ (Adriana Babeți, CornelUngureanu, Europa Centrală- nevroze, dileme, utopii, pag 104 ).

Mulți cercetători au încercat să definească Europa Centrală, în care au plecat în exil, scriitorii români, pe baza mai multor criteria geopolitice, geoculturale. Jacques Rupnik, în opera Europa central sau Mitteleuropa, 1991 sublinia căprincipala caracteristică a culturii Europei Centrale este ,,dualitatea între autoritarism și democrație, între Vest și Est, dar și discontinuitatea dezvoltării politice “.

      Pentru mulți scriitori, exilul a însemnat o transformare radicală : ,,Plecarea însemna nu doar să mori un pic,ca în atâtea melancolice separări ,ci putea fi chiar sinucidere ,călătoria ultimă. Plecarea promitea,însă,și o salvare măcar parțială, temporară. Salvarea de incendiu. Ieșirea de urgență, soluția sumară “(Norman Manea , Întoarcerea huliganului, pag. 111).

    ,,Oroarea nouă nu o înlocuise pe cea veche, ci o cooptase : conlucrau. Când am făcut publică descoperirea, m-am trezit aruncat în arenă. Megafoanele lătrau, repetau : străin, străin, înstrăinat, anti, impur și anti “ (Norman Manea, Întoarcerea huliganului,pag.29).

Voci disidente în exilul parizian

Paul Goma

       Scriitorul şi-a consolidat prestigiul în cadrul disidenţei din Est, devenind prin amploarea dezvăluirilor şi prin virulenţa protestelor, un caz şi un reper. A scris numai în limba română deşi cărţile i-au fost traduse în franceză, germană, olandeză, suedeză. A reprezentat tot timpul condiţia disperată a scriitorului român care nu s-a putut exprima în deplină libertate decât în exil. A fost o voce disidentă anticomunistă, fapt reflectat şi în operele, mărturiile dar şi acţiunile sale. Pentru opoziţia sa împotriva regimului a fost arestat şi bătut, însă datorită popularizării cazului său a putut părăsi ţara şi s-a stabilit în Franţa, unde a fost unul dintre membrii marcanţi ai exilului românesc, un model absolut al disidenţei autentice.

        Închis pentru a fi citit la un seminar un text incendiar în clipa revoluţiei maghiare, Paul Goma se iveşte târziu în viaţa literară bucureşteană, şi nu prea este luat în seamă, în ciuda unui premiu literar în 1966. Scurte fragmente din romanele sale apar prin reviste, sfârşeşte prin a deveni redactor la România literară, nebănuind că romanele pe care le-a depus la edituri, şi care aşteaptau mereu viza cenzurii, vor face din el un scriitor al cărui renume va depăşi cu adevărat graniţele României. Când  trupele  sovietice  invadează  Cehoslovacia  şi  când  ,,Nicolae  Ceauşescu  devine,  pentru  câteva  zile,aproape popular, din pricina îndârjirii cu care se opune, preventiv, unei invazii similare a României, Paul Goma, ca şi alţi scriitori tineri de atunci, se înscrie în partid, ,, nu pentru că a uitat de crimele stalinismului, ci tocmai pentru a le reaminti, pentru a face imposibilă orice întoarcere înapoi.”(  O istorie a literaturii române pe unde scurte, 1960-2000, p. 115) Romanul său Ostinato, depus la editura Cartea Românească, o dovedeşte. Cenzurarea romanului vine de sus, de la Dumitru Popescu însuşi,care recunoaşte însă că nu l-a citit. A fost de ajuns o intrigă a lui Al. Ivasiuc (lectorul celui de-al doilea roman al lui Paul Goma, Uşa), pentru ca Paul Goma să devină nepublicabil în România. Al.Ivasiuc  a  pretins  că  personajul  „negativ“  din Uşa  nu  e  altcineva  decât  Elena  Ceauşescu.  Oricât  de neverosimilă, o astfel de acuzaţie opreşte tipărirea literaturii lui Goma. Paul  Goma  face  un  gest  care  va  îndreptăţi  ziarele occidentale să-l compare cu Soljeniţîn: trimite manuscrisul lui Ostinato în străinătate unde va  apărea, în toamna lui 1971, mai întâi în Germania, la Suhrkamp din Frankfurt pe Main, apoi în Franţa, la Gallimard (subtitlul La cellule des libérables). Astfel, scriitorul  din  Răsărit,  care  şi-a  recuperat statutul  de  scriitor         printr-un  gest  de  revoltă,  devenea  un  scriitor  demn  de  crezare,  se  autentifica,  prin experienţa lui, lumii.

            În aceeaşi ordine de idei, M. Lovinescu afirmă: ,,Paul Goma, cu Ostinato, este prima mare izbândă românească din acest punct de vedere şi n-ar fi exclus să se răsfrângă şi asupra unora dintre confraţii săi, făcând publicul străin mai permeabil la valorile româneşti.Dar până în clipa în care scriitorii români vor avea să-i mulţumească lui Paul Goma – moment poate nu atât de îndepărtat – paradoxal, cenzura din România a asigurat răsunetul lui Ostinato în străinătate.”( O istorie a literaturii române pe unde scurte, 1960-2000, p. 116) Nelăsând să-i apară romanul, aşa cum fusese prevăzut, la Bucureşti, cenzorii speriaţi au creat condiţiile primului succes românesc în străinătate, ,,condiţiile iar nu şi succesul”. Este ,,primul roman adevărat asupra anilor de stalinism din România”, dar şi o ,,primă mărturie din închisorile Răsăritului ce se slujea de o scriiturăcu totul modernă”. Tehnicile cele mai avansate sunt puse de data aceasta în slujba semnificaţiei, în loc s-orefuze, cum face în general noul roman francez. Ambiţia realizată a lui Paul Goma o putem afla descrisă încele câteva pagini în care ,,se străduieşte să explice unui codeţinut, pictorului Oscar, teoria lui muzicală, înaceastă  pledoarie  pentru  opera  deschisă,  în  refuzul  de  a  desena  contururile,  dăruind  ascultătorului  doaracordurile,  punctele  de  rezonanţă,  pe  care  să  poată  improviza,  în  anularea  desfăşurării  şi  în  cerinţa  casuccesiunea să fie prefăcută în simultaneitate, găsim cheia întregii construcţii a romanului”.( O istorie a literaturii române pe unde scurte, 1960-2000,p. 116)

Romanul său Ostinato – termen muzical ce trimite la repetarea obsesivă a unui motiv (putând fi considerat ca „ostinato”, motivul libertăţii scriitorului, ce revine mereu, cu insistenţă asupra aceleiaşi idei pentru care pledează dintotdeauna), este inspirat din experenţa carcerală, dar scris într-un stil experimentalist care atenuează informaţia brută. ,,Ca scriitor, Paul Goma se înscrie în seria experimentaliştilor. Naraţiunile sale nu curg mai niciodată limpede din puctul de vedere al cronologiei şi al expresiei”, notează Mihai Iovănel în Istoria literaturii române contemporane, 1990-2020 (p. 674).Obsesia libertăţii devine atât de intensă, încât deţinuţii, fără să-şi dea seama, ajung robii ei, ea termină în a fi văzută drept o povară: ,,De unsprezece ani aşteptăm după-plimbarea – ca să ne. Cu adevărat, plimbăm. Liberăm. De patru mii de ori în tot atâtea zile”(Ostinato, pp. 38-39). Libertatea este o capcană ce le joacă nenumărate farse deţinuţilor: mirajul ei îl determină pe Ilarie  să evadeze, dar e prins şi condamnat la încă patru ani, iar lui Lemnaru emoţia eliberării îi provoacă moartea: suferind de inimă, moare chiar în ziua eliberării, lângă poarta închisorii. Ideea eliberării este cu atât mai chinuitoare cu cât timpul pe care îl au de petrecut în închisoare se scurtează. Când însă eliberarea se apropie, se constată că graniţele cele mai solide erau de fapt cele interioare, iar eliberarea exterioară nu îi ajută pe foştii deţinuţi să-şi găsească echilibrul: ,,Oh, şi dacă n-ai şti de la început: liberarea se face din afara înăuntrului în afara adevărată şi nu din celulă, trebuie să treci prin purgatoriul curţii – ei, şi?, aceea va fi altă liberare, asta se face de-aici, direct. Şi drept. Nu-ţi poţi face singur liberarea din curte: acolo e prea aproape libertatea, te desparte de ea un gard, un zid, taluzul – prea înalt ca să te poţi sălta peste, trebuie mult avânt iar avântul se ia trăgându-te îndărăt, şi mai, încă până în celulă, de unde cerul se ghiceşte peste buza oblonului, unde aerul e altfel alcătuit, nu te poţi libera de acolo  unde nu eşti deloc – dacă ieşi la plimbare, dacă accepţi tortura, o faci numai pentru că în solarii alergăm-galopăm, ca să scurtăm timpul, să adunăm pe ghem drumul spre celula izbăvitoare – acolo e trambulina”(Ostinato, p. 39).Scriitorul utilizează procedee dintre cele mai  îndrăzneţe preluate din avangardă (plecând de la banala fracţionare a normelor de sintaxă şi punctuaţie până la dispunerea grafică a limbajului în pagină pentru a susţine imagistic tema – în maniera caligramelor lui Apollinaire), de aici putem deduce puternica dezarticulare interioară a scriitorului reflectată asupra personajelor sale, dar şi tehnici din repertoriul clasicizat dar care fuseseră interzise scriitorului român în timpul realismului socialist, menite să redea fluxul liber al conştiinţei şi relativismul perceptiv: schimbarea rapida a punctului de vedere, suprapunerea şi intersectarea vocilor, prezenţa retrospecţiei, a flashback-urilor şi a exprimării ilogice (imaginile beneficiază de întreaga libertate de asociere, necontrolată de raţiune).Ostinato este mult mai mult decât o carte despre privarea libertăţii în comunism(,,= Nu tac – să-ţi dai iluzia că mi-am pierdut memoria? Asta ai vrea: să uităm… Tu să spui cu glas tare că ne-ai iertat pre noi pentru greşalele noastre, în fapt, să tragi foloase, fiindcă n-o să mai ştim ce-ai făcut, ce ne-ai făcut… – p. 42),chiar dacă ,,fierbem în cazanele comune” iar ,,mulţimea-i o crocodilă”,  este o analiză  minuţios realizată a raportării la ideea de libertate, în oricare condiţii, a dificultăţii de a ne asuma responsabilitatea libertăţii, povara acesteia devenind uneori atât de apăsătoare, încât libertatea ajunge „mai închisoare decât închisoarea”, ,,libertatea să fie pentru totdeauna ameninţată,minată, să conţină viermele îndoielii şi în acelaşi timp să fie viermele,  să  trăiască  din  viitoarea  închisoare,  ori  din  perpetuarea acesteia…”(Ostinato, p. 41)

        Ceea ce o determină pe  Monica Lovinescu  să afirme: ,,În ce ne priveşte, rostim cuvântul eroism, deşi Paul Goma nu-l rosteşte. Dacă este mereu atent să scoată în relief curajul celorlalţi, se dovedeşte tot atât de atent să şi-l estompeze pe al său, având mereu tendinţa, dintr-o modestie autentică şi extrem de rară la un scriitor, să se minimalizeze pe sine. Şi totuşi, datorită lui se vorbeşte azi în lume de o disidenţă românească; prin el, România a încetat să fie marea absentă de pe scena pe  care  se  zbate  –  convulsiv  –  libertatea  de  conştiinţă  a  Răsăritului.  Şi  tot  datorită  lui,  revolta  acestei conştiinţe nu mai pare antinomică în România cu noţiunea sau, mai precis, cu statutul de scriitor.”( O istorie a literaturii române pe unde scurte, 1960-2000,p. 120)

 Dacă acest roman ar fi fost publicat în România, literatura română s-ar fi îmbogăţit cu o carte însemnată, iar regimul şi-ar fi îngăduit doar o înfierare a exceselor staliniste. Aşa însă, adevărurile conţinute în Ostinato depăşesc critica unui moment istoric. Cenzura de la Bucureşti a dăruit romanului un adevăr mai integral încă decât acela spre care năzuia. Adică a adăugat unei cărţi de talent şi de curaj – incontestabil cea mai curajoasă ce-ar fi fost publicată în România – încărcătura sa explozivă pe care în condiţii normale n-ar fi avut-o.

Paul Goma este un scriitor (deşi ,,incomod”/,,un acerb polemist” – I. Simuţ) şi în Occident a fost recunoscut ca atare: ,, din articolul apărut în Le Monde (9 martie) sub titlul Un Soljeniţîn român, Eugen Ionescu a spus îndeosebi: „E în acelaşi timp interesant şi trist să vezi că scriitorii români nu s-au eliberat de frică. Ei trăiesc într-o laşitate constantă pe care nu putem să le-o reproşăm, deoarece cine ştie ce-am face noi înşine într-o situaţie asemănătoare. Nu-i învinuim, constatăm însă că printre ei nu există disidenţi în afara lui Paul Goma. El esteun mare scriitor român care n-a fost publicat în România pentru că – pretinde cenzura – scria prea prost. Eibine, francezii care se pricep la literatură n-au găsit că e un scriitor fără talent. Francezii l-au publicat. / Iar Arrabal:   „ Paul Goma e ca un fel de microcosm: prin el înţelegem mai bine realitatea românească. I se interzice săscrie în propria-i limbă, ca şi cum ai avea dreptul să refuzi unui copac pământul în care este înrădăcinat. Cred că Goma este un foarte mare poet.“Iar în încheiere, din nou Eugen Ionescu:„Se pune în clipa de faţă întrebarea dacă libertatea se poate învăţa, dacă se poate preda libertatea. Eu credcă da şi profesorii de libertate sunt pilde vii. Aceşti eroi ai literaturii, aceşti eroi pur şi simplu au apărut învremea din urmă şi printre ei se află Paul Goma.“( O istorie a literaturii române pe unde scurte, 1960-2000,p. 121)

---

Virgil Ierunca – o voce de referință a exilului românesc

Virgil Ierunca a fost un un critic literar, gazetar, publicist și poet român, care a  trăit în Franța în perioada în care în România predomina sistemul totalitar. El s-a născut în comuna Lădești, din județul Vâlcea, în anul 1920,  a studiat în România, iar din anul 1946 a plecat în Franța, într-un exil asiduu, contribuind din Europa de Vest la dezvoltarea literaturii română prin revistele pe care le-a publicat în străinătate(Luceafărul, Caete de Dor, Limite, Ethos). Pe lângă activitatea de gazetar a desfășurat și o activitate efervescentă de la postul de radioEuropa Liberă, devenind împreună cu soția sa, Monica Lovinescu, o  autoritate culturală ce susținea scriitorii români aflați în exil, prin interviuri interesante.Volumul intitulat Antologia rușinii după Virgil Ierunca (2009), i-a fost dedicat scriitorului român, consacrat ca fiind vocea pe unde scurte din Paris, cel care scotea în evidență talentul unor scriitori și dezaproba nonvalorile din cultură, impuse de sistemul românesc.

Revenit în țară, după anul 1990, el s-a făcut cunoscut prin opera sa monumentală și prin creațiile sale poetice. Scriitorului Virgil Ierunca i s-a permis să publice  mai multe cărți în România, în perioada postdecembristă, la editura Humanitas, din București, fapt care nu se întâmplase în România, înainte de a pleca în exil. Aceste volume marchează o etapă importantă din viața scriitorului Virgil Ierunca: Fenomenul Pitești (1990; reeditată în 2007);Românește (1991; reeditată în 2005); Subiect și predicat (1993); Dimpotrivă (1994); Semnul mirării (1995); Trecut-au anii (2000); Poeme de exil (2001).

El a publicat numeroase cărți pentru recuperarea memoriei dintr-o perioadă crudă în care a trăit departe de România, în exil la Paris, deoarece el a susținut că vocile diasporei ar trebui să fie pregnante, după anul 1990, după cum mărturisește în interviul Al doilea exil (Recuperarea memoriei), acordat laBucurești, în anul 1990 revistei Astra, din Brașov: „Aportul exilului e de alt ordin, dacă vreți etico-politic. Ceea ce cred că e nevoie să fie de data aceasta împins spre revenire în România sunt mărturiile oamenilor care au trecut printr-o experiență concentraționară în România înainte de a se exila. Pentru că ei au scris în cărțile lor propria lor experiență pe care cei din țară n-au avut cum să și-o facă publică, din cauza cenzurilor de toate felurile.Deci, un aport important ar fi revenirea și tipărirea, sau retipărirea în România a acestui grup de mărtrii, pentru ca memoria totalitară a fenomenului românesc să nu fie știrbită. Adică ceea ce oamenii n-au putut spune în România și-au spus-o cei care au trăit o experiență tragică înainte de a se exila. Aceste mărturii ar putea contribui la acest imens dosar al memoriei.Adică memoria, memoria unei societăți care a fost atomizată și trebuie acum să asistăm la un fenomen de recuparare a tot ceea ce a fost întinat, știrbit  și, până laa un moment dat, a chiar nimicit memoria unui popor.“( Vasile Gogea, Voci în vacarm, pag.13.)

Poemul Exil publicat în anul 1953 de scriitorul din Vest, aflat departe de estul Europei, Virgil Ierunca anticipează poetica cunoașterii:„Opriți-vă și cunoașteți/E ceasul întoarcerii-limită/Legea a fost învinsă cuvântul ucis/ Cineva a vorbit în noapte despre nesocotința în lucruri.“Pe parcursul desfășurării discursului liric, această invocație se repetă obsesiv cu o tentă tulburătoare de dramatism: „Opriți-vă și cunoașteți/E ceasul întoarcerii-limită/Nu zăriți marea trecerii prin cenușă?/Nu deslușiți taina nefericitei parabole…?“Astfel remarcăm cum poemele luiVirgil Ierunca vor fi mereu într-o perfectă consonanță cu marile glasuri ale poeziei universale: Eliot, Ungaretti, Jouve sau Ezdra Pound. ( Mihaela Albu, Dan Anghelescu, Necunoscutul scriitor Virgil Ierunca, pag. 138-139)

Virgil Ierunca s-a autocaracterizat ca făcând parte din șirul scriitorilor confrați aflați în exil, „niște componente provizoriu deportate peste graniță și sub vremi“ tulburi „în epoca dură, în epoca realismului socialist“. (Vasile Gogea, Voci în vacarm, pag.12-13)

După aproape șase decenii în care a desfășurat o activitate bogată și rodnică la Radiodifuziunea franceză și la Europa Liberă, această voce pregnantă a diasporei s-a stins, în anul 2006, în Franța, departe de România, țara sa mamă. (Mihaela Albu, Dan Anghelescu, Necunoscutul scriitor Virgil Ierunca, p. 10)

Un altfel de scriitor… VIRGIL TĂNASE

„ Scriitor, și nu disident. Scriitor, și nu diligent apărător al drepturilor omului. Scriitor, și nu martor într-un proces fie el chiar istoric…”( Virgil Tănase, Leapșa pe murite,  pag. 328)

Virgil Tănase este, în concepția profesoarei Alina Crihană, „ Una dintre cele mai importante personalităţi ale elitei intelectuale din diaspora românească de la Paris şi, totodată, unul dintre „seniorii” romanului postbelic, Virgil Tănase oferă, în memoriile publicate în 2011, nu doar o fascinantă povestire a vieţii inserată în cronica unei jumătăţi de veac, ci şi o demonstraţie deopotrivă etică şi estetică având ca obiect angajamentul scriitorului în istorie şi rezistenţa cărţilor. Structurată în conformitate cu o „etică a esteticului” – configurată de pe poziţii polemice în raport cu aşa‑numita „est‑etică” promovată de o parte a compatrioţilor săi dinexilul francez şi, la noi, de adepţii „revizionismului” posttotalitar – naraţiunea identitară a lui Virgil Tănase este opera unui moralist „ispitit de farmecele literaturii”.” (Alina Crihană , Memoriile unui romancier „de familie bună” sau despre o nouă (?) etică a esteticului: Virgil Tănase – Leapşa pe murite, pag  )

Pe de altă parte, doamna profesor Nicoleta Ifrim, afirmă:  „ Debutând în cadrul grupării onirismului estetic asumat ca formulă creatoare a reconfigurării unui real „îmbâcsit ideologic”, romancierul propune, după căderea regimului dictatorial, o scriitură autobiografică (actualizată prin două formule ale pattern‑ului „écriture du soi” /„povestirile vieții”: narațiunea memorialistică și ficțiunea autobiografică), centrată pe identitatea „subiectului totalitar”, „captiv” în Marea Istorie și noile sale „confruntări dilematice” pre / posttotalitare cu un Occident redescoperit încă din perioada exilului impus.” ( Nicoleta Ifrim,  Memorie și istorie în naraţiunea identitară: Leapșa pe murite‑ Virgil Tănase, o carte‑destin, art. cit., pag. 24)

            Așadar, la întrebarea   „ unde se situează insolitul onirism românesc”, răspunsul este cât se poate de clar, în condițiile în care, în viziunea lui Virgil Tănase, acesta este „ un demers literar întru totul inedit. El este prima contestație artistic sistematică a optimismului positivist…natura lui este fundamental diferită de curentele evocate… literatura onirismului românesc se întemeiază pe ideea că  SUNTEM NEVOIȚI SĂ NE CLĂDIM VIAȚA PE NEȘTIUT pe care visul îl semnalează și pe care inteligența noastră nu-l poate nici pătrunde, nici cuprinde.”              ( Simona Modreanu în dialog cu Virgil Tănase, Așa  fost să fie…”, pag. 16-17)

            Literatura onirică „devine, ca și visul, expresia, simptomul, acestui ferment de nedeslușire care se află la temeiul existenței noastre. Această literatură nu ”spune”, ci ”luminează” în cititor locul unde acesta se ferește să pătrundă… nu practică nici metafora, nici alegoria. Ea nu este aluzivă și pune în încurcătură critica literară care ar vrea să o abordeze cu instrumentele cititorilor de vise… Ea nu permite o ”interpretare” și se refuză oricărei ” înțelegeri”… Ea se cere pur și simplu trăită.” ( Simona Modreanu în dialog cu Virgil Tănase, Așa  fost să fie…”, pag.13-14)

            Atunci când este întrebat despre exil, Virgil Tănase răspunde, fără doar și poate… că el a fost, este și va fi un om liber… „ Exilul? Iar exil, bată-l Dumnezeu să-l bată de exil, un termen de care, mai ales de când am ajuns trăitor pe țărmurile leșioase ale Senei, M-am ferit ca de ucigă-l toaca. Pentru că nu mi se potrivește. și după aceea pentru că nu voiam să demonetizez un concept care, pentru unii, era o rană sinceră și vie, în timp ce alții își făcuseră din el o meserie și n-ar fi fost omenos să le iau pâinea de la gură”( Simona Modreanu în dialog cu Virgil Tănase, Așa  fost să fie…”, pag.11)

Discursul său agreabil, cinstit, de o eleganță ieșită din comun, definește o personalitate puternică, analitică, cu o inteligență nativă, un disident cu totul și cu totul atipic, dacă pornim de la aspectul că el însuși refuză  ideea de exil- „Trebuie spus că  venind în Franța, nu aveam deloc intenția de a mă exila. Ulterior, am refuzat energic chiar noțiunea de exil. Exilul pentru mine a fost când mi-am părăsit casa, grădina și apoi orașul pentru a merge la școală, apoi la facultate. Mutarea la Paris a fost doar un detaliu în legătură cu pauza dintre copilăria mea de provincie și București. Am venit la Paris ca om liber, așa cum fusesem în România.” (Virgil Tănase, România mea: convorbiri cu Blandine Teze-Delafon)

            Lectorul călătorește în timp și retrăiește, împreună cu Virgil Tănase,  ”primele și cele mai durabile amintiri, peste care s-au așezat toate celelalte…”, urcând în „ trăsurica alcătuită dintr-un fotel  de copil din răchită, tras de un căluț de lemn acoperit cu postav, fixat pe o planșă cu rotile”, apoi ne-am „ bălăcit într-o albie de tinichea unde soarele încălzise apa schimbând-o într-o zeamă de bucurie”, pentru ca, mai apoi, să alergăm ”după câinii vecinilor din aceeași curte și după pisicile lor …care mai de care mai năzdrăvane și mai neascultătoare” sau să ne cățărăm Cu brațe înzdrăvenite” prin pomii din curte…”trei nuci centenari, doi tei cu coama cât cerul, cireșul de suflet…vișini, caiși…”( Simona Modreanu în dialog cu Virgil Tănase,pag.6-7)

Într-o altă ordine de idei, am putea afirma că „ Exorcizarea „ prin scriitură”  „ a mitologiei dominante”, defularea accesată retrospectiv a structurilor de semnificație ancorate în „mitologia identitară” a naratorului reinventat ficțional, „pactul cu istoria” și „pactul moral” (apud Eugen Simion) devin elemente de referință ale căutării noii identităţi scriptural perspectivate dual: dinspre o istorie traumatică ce rezonează în mentalul egocentric ca factor de coerciție internă, fiind încă activ în primii ani ai exilului parizian, și dinspre „deschiderea” postdecembristă către valorile multiculturalității dinamice care eliberează, prin ofertarea unei libertăți intrinsec asumate, eul din „captivitatea” ideologic‑doctrinară.” , așa cum afirma și Nicoleta Ifrim, în articolul   Memorie și istorie în naraţiunea identitară: Leapșa pe murite‑ Virgil Tănase, o carte‑destin . ( Nicoleta Ifrim, art. Cit.,  pag.  24)

            Universul franțuzesc, „Lumea liberă”, mult râvnită,  îl neliniștește pe scriitor, primul spectacol pe care îl va vedea i se va părea „o aberație”, „o dezamăgire totală”, ulterior ajungând la concluzia că scena franceză nu este altceva decât un „spațiu care funcționează după principii publicitare” ( Virgil Tănase, Leapșa pe murite, pag. 178), căci, în Occident, ”numai ce este șocant e vizibil, numai ce e vizibil e vandabil și numai ceea ce e vandabil are dreptul să existe”    ( Virgil Tănase, Leapșa pe murite, pag. 178)

              Leapșa pe murite este o capodoperă prin însăși ideea creionării unui personaj controversat, un opozant înverșunat, dar original, dar și din perspectiva prezentării exacte a evenimentelor istorice, datorită faptului că autorul este unul asumat și responsabil, sinceritatea fiind arma sa.

            „ Virgil Tănase transformă lumea reală în iluzie și realitatea într-un vis creat, folosindu-și amintirile și evenimentele sale autobiografice. Descoperim o lume diferită în care frontierele dintre faptele reale și irealitate, dintre ficțiune și autobiografie, amestecă și creează un univers iluzoriu. În consecință, lucrările sale sunt dinamice, deloc previzibile. Cititorul devine prizonierul unei serii de simboluri folosite pentru a crea o lume de luciditate absolută, nu de delir. Istoria reală sau personală și visul lucid dau naștere la romane raționale, bazate pe fenomenul irațional al visului. Toate acestea par a fi ilogice, dar la final, romanele se dovedesc a fi creații transparente și lucide. Aparent fără nicio logică, toate textele sunt drame-romane care amestecă subteranul social cu visul, autobiografia cu lumea paralelă”, afirma Oana Neicu. (https://www.ceeol.com/search/article-detail?id=720512)

            În concluzie, cartea lui Virgil Tănase – Leapșa pe murite– nu este cartea vieții lui, ci un roman adevărat, așa cum afirma el însuși- ” Această carte se încheie aici, ea nu este nici cea a vieții mele, ci romanul adevărat al confruntării dintre doi șefi de stat, (…) în mâna cărora am fost o carte pe care au jucat-o fără să o poată măslui, cred. Ei înșiși nu erau decât partea vizibilă a înfruntării dintre două plăci tectonice.” (Virgil Tănase, Leapșa pe murite, pag. 339)

Ecouri din Vest – Norman Manea

Norman Manea, scriitor român, din Statele Unite ale Americii, rămâne un caz „ emblematic şi problematic“ (https://www.observatorcultural.ro/articol/norman-manea-si-triplul-exil/), textele sale  confesiv-interogative, având  „cicatricea traumelor“. Deși a ales calea exilului, mai întâi în Germania, apoi peste ocean, în SUA, el a continuat să scrie în limba română, descriindu-și condiția de exilat prin metafora ,,casa melcului“, aceasta fiind limba română pe care o ia cu el, oriunde s-ar duce. Vocile sale narative creionează lupta dintre planul interior și cel exterior, dintre trecut și prezent, operele sale fiind ,, încifrate stilistic și simbolic“ (Mihai Iovănel, Istoria literaturii române contemporane 1990-2020, pag 668) .

În calitate de scriitor al memoriei, asediat de întrebări, Norman Manea  are ,,o identitate fracturată” (Mihai Iovănel, Istoria literaturii române contemporane 1990-2020,pag 668 ), opera sa fiind o încercare de autodefinire, construind „variante“ la un autoportret în mişcare, având ca aliați  cititorii. Şi tot în Anii de ucenicie… folosește  o frază care transmite viziunea sa  :               „ perspectiva estetică este penibilă, oriunde e suferinţă reală“ (Mihai Iovănel, Istoria literaturii române contemporane 1990-2020, pag 667) . El  a respins romanul politic de mare audienţă, și a insistat pe critica unui trecut recent, denunţând codificat, atrocităţile.

        Norman Manea n-a vrut să fie un scriitor politic, el a făcut ,,translaţia – surdinizată polemic –spre etic (Mihai Iovănel, Istoria literaturii române contemporane 1990-2020,pag 544 ). Romanul social a fost înlocuit cu unul „personal“, observa Ion Simuţ,  oscilând între memorialistică (nevindecabilă) şificţiune („sangvinizată“), înspre o reconciliere mereu amânată. . Ar fi vorba, conchidea Claudiu Turcuş , în Estetica  lui Norman Manea 2012, pag 234 de un „orizont provincial de percepţie“, minimalizînd o voce distinctăşi o prezenţă vizibilă, de succes, în vacarmul contemporaneităţii, impunând radicalismul est-etic.

Deşi se considera „mai mult scriitor decît evreu“, dar deja „un hibrid“, problema identitară l-a preocupat obsesiv, pe Norman Manea, un multisupravieţuitor trecut prin Holocaust, totalitarism (în „colonia penitenciară a comunismului“), exil, într-o „ucenicie fără sfârşit, deopotrivă bluestem şi privilegiu. Nu și-a negat evreitatea, dar a devenit evreu, trăgîndu-se   dintr-o familie nehabotnică, fără a fi şi un scriitor al lumii evreieşti” (https://www.observatorcultural.ro/articol/norman-manea-si-triplul-exil/).

Scriitorul Manea, apolitic, oarecum vindecat de utopia comunistă, „timid şi tenace“ în ipostaza polemistului (cum l-a văzut Virgil Nemoianu), a acceptat literature ca mediere.  Astfel, el a  inventat „un altfel de a scrie“ (cf. Lucian Raicu),  problema sa identitară (evreu, român, american) s-a stins prin dedublare, în identitatea lingvistică. Româna, de care nu s-a dezis nicicând, a rămas limba interiorităţii (acea invocată „ casă a melcului“), în timp ce a folosit engleza, pe scena socială.  Mihaela Şimonica observa în cazul lui ,, o identitate fracturată“ (https://www.observatorcultural.ro/tag/norman-manea/ ) .

Originalitatea scrierilor lui Norman Manea o reprezintă materia autobiografică, pe care o prelucrează printr-o formulă deosebită. Povestirile și nuvelele din Noaptea pe latura lungă , Primele porți și Octombrie, ora opt prezintă perioada dintre deportarea în Transnistria ( 1941-1945) și comunismul târziu.  În opera sa Puloverul, lagărul și ororile sale sunt sugerate prin acest obiect vestimentar care apare în titlu,el ținând de cald,dar transmițând ,în același timp, tifosul și moartea.

Norman Manea a cunoscut „incomparabila“ experienţă totalitară, cu brutalitateşi cu farsă, cu demagogie, cu ambiguitate, comunismul fictiv, care hrănea iluzia unei societăţi monolitice, având un cert „potenţial malign“ (Mihai Iovănel, Istoria literaturii române contemporane 1990-2020, pag 669). Totuşi, el a debutat într-o ţară colonizată ideologic şi într-un climat de renaştere şi speranţă, părăsind o profesiune „total nepotrivită“ (inginer proiectant, cercetător ştiinţific) .A descoperit, în 1986, soluţia exilului ca „urgenţă primejdioasă“. ,,Dar exilul „ începe odată cu naşterea“; dincolo de tragedia dezrădăcinării, el poate fi „o traumă privilegiată“, mântuitoare sau, dimpotrivă, un eşec identitar, inventariind erorile şi ororile unui secol bolnav. Părăsind exilul de acasă, în plin „teatru totalitar“, sufocant prin mizerie şi privaţiuni, alternând între speranţă și scepticism, trăind la limită, cu ezitări şi tăceri, conştientizând că sarcasmul e insuficient,”  el a luat, măcinat de întrebări, hotărârea plecării, sperând într‑o salvatoare renaştere. Fugind de „istorie“ (comunismul bizantin şi mizeria Circului), el a acceptat ambiguităţile exilului,dar a păstrat calitatea de român. Această despărțire nu a însemnat un abandon, ,,himera scrisului, viciul introspecţiei, explorarea interiorităţii labirintice îl însoţesc într-o literatură autoficţională, imersivă, autentificatoare”. Din familia hiperlucizilor, Norman Manea face din scris o „salahorie anxioasă“, trasă într-o formulă strict personală (ca text hibrid). ,,Captiv al limbii (în cochilia limbii române), un „drogat“ al lecturilor,  evadatul nu este doar un supravieţuitor, ci, să recunoaştem, un învingător, preferând, ca să-l cităm aici pe Matei Călinescu, „respiraţia minţii în libertate“ (Mihai Iovănel, Istoria literaturii române contemporane 1990-2020,pag 671).

            La Norman Manea nu contează intriga, ci atmosfera, pentru că el sondează foarte atent , vidul existenţial, lupta cu inamicul din fiecare, crizele identitare, captivitatea, închiderea, plictisul sugerează, de fapt, ipostaze autobiografice, conturând o proză nonfictivă. Prin opera Plicul negru (1986), ultimul volum publicat înaintea plecării, Norman Manea a oferit o parabolă a alienării, inserând proiecţiile onirice, grotescul, sarcasmul într-o altfel de societate, romanul având un alt cod de lectură intertextuală. Exilul însemna „sinuciderea scriitorului“, în viziunea lui Norman Manea, saltul în emigraţie înseamnă pentru acesta ,, un nomadism involuntar” (Mihai Iovănel, Istoria literaturii române contemporane 1990-2020,pag 669). Sătul de burlescul socialist şi de ipocriziadogmeioficiale, a evadat (1986) din „mica baltă culturală“ căutând „laurii exilului, înlocuind ţara cu o altă limbă“ (Mihai Iovănel, Istoria literaturii române contemporane 1990-2020,pag 669 ).

În opera sa ,, Întoarcerea huliganului“ (2003) este relatată o dublă întoarcere : a adultului întrecutul în depărtat și a exilatului în România. Mai întâi, sunt rememorate inițierea din Transnistria, scurta experiență de utemist, închiderea tatălui la Periprava, începutul carierei literare, securitatea, plecarea în Europa, în Germania, apoi în SUA. Apoi, a doua întoarcere o reprezintă călătoria de 12 zile în România, în 1997. Acest vizitator revede cu neplăcere locurile cândva familiare, dar care nu-l mai emoționează, caietul de notații e uitat în avion, astfel, umbra celei de-a doua întoarceri a dispărut. Trecutul se naște în prezentul narativ, toate aceste elemente construind romanul. El scrie ,,o proză autoficțională, apropiată de eseistică” (Mihai Iovănel, Istoria literaturii române contemporane 1990-2020,pag 670). În viziunea lui Norman Manea, exilatul este  un huligan ,,Huligan? Adică, marginal, nealiniat, exclus ?… Nu sunt un partizan, sunt mereu un  disident “ (Norman Manea, Întoarcerea huliganului,pag.20).

În Plicul negru, este prezentată ancheta ratată a lui Anatol Dominic VanceaVoinov (Tolea), a unei scrisori, care îl împinsese în 1940, pe tatăl lui la sinucidere, existând o simetrie între România anului 1940, în care evreul MarcuVancea se sinucide din cauza unei simple scrisori de amenințare și România anului 1980, în care Tolea, fiullui Vancea, înnebunește, fiind două ,,cărți diferite și ca arhitectură, și la nivel de amănunt.” (Mihai Iovănel, Istoria literaturii române contemporane 1990-2020,pag 669).

Norman Manea îl valorifică în ,,Vizuina” (2009) pe Borges și preia trucul naratorului care trece de la persoana a treia la persoana I, introducându-se ca personaj, de la Vladimir Nabokov, iar Eliade și Culianu apar aici, ca personaje, tema acestui roman fiind surprinderea identității exilatului ( o constantă a prozei sale ).

b

BIBLIOGRAFIE

1. Adriana, Babeți, Cornel, Ungureanu , Europa Centrală- nevroze,dileme,utopii, Editura Polirom,1997
2. Alina, Crihană , Memoriile unui romancier „de familie bună” sau despre o nouă (?) etică a esteticului: Virgil Tănase – Leapşa pe murite**, în Caiete critice, pag. 16, nr. 12 (302)/2012,  
3. Claudiu, Turcus, Esteticalui Norman Manea, Editura Cartea Romnânească, 2012
4. Ion, Simuţ, Critica de tranziţie, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1996;
5. Iuliana, Barna, O provocare stilistică într-un roman reinventat: „moartea care vine, pleacă şi iar vine” de Virgil Tănase ,
6. Mihaela Albu, Dan Anghelescu, Necunoscutul scriitor Virgil Ierunca, Editura Aius, Craiova, 2020.
7. Mihai, Iovănel, Ideologiile literaturii în postcomunismul românesc, Bucureşti, Editura Muzeul Literaturii Române, 2017;
8. Mihai, Iovănel, Istoria literaturii române contemporane 1990-2020, Editura Polirom,2021; Istoria lui Norman Manea, 2021
9. Mircea, Cărtărescu, Postmodernismul românesc, Bucureşti, Humanita, 1999;
10. Monica, Lovinescu, O istorie a literaturii române pe unde scurte, 1960-2000, ediţie îngrijită şi prefaţă de Cristina Cioabă, Bucureşti, Humanitas, 2014;
11. Monica, Spiridon, Ion, Bogdan, Lefter, Gheorghe Crăciun, Experimentul literar românesc postbelic, Piteşti, Editura Paralela 45, 1998;
12. Nicoleta, Ifrim,  Memorie și istorie în naraţiunea identitară: Leapșa pe murite‑ Virgil Tănase, o carte‑destin, , în Caiete critice, nr. 12 (302)/2012,
13. Norman, Manea, Întoarcerea huliganului, Edituara Polirom,2011
14. Simona, Modreanu în dialog cu Virgil Tănase, Așa  fost să fie…” Ed. Junimea, Colecția DIALOG XXI, 2019,
15. Vasile, Gogea, Voci în vacarm-un dialog cu Monica Lovinescu și Virgil Ierunca, Editura Eikon, 2013, Cluj-Napoca.
16. Virgil, Tănase, Leapșa pe murite, Ed. Adevărul Holding, București, 2011
17. Virgil, Tănase, România mea: convorbiri cu Blandine Teze-Delafon, Ed. Didactică și Pedagogică, București, 1996
18. Virgil, Tănase, România mea: convorbiri cu Blandine Teze-Delafon, Ed. Didactică și Pedagogică, București, 1996

CORPUS DE TEXTE

1. Norman, Manea, Întorcearea huliganului, Edituara Polirom, 2011
2. Paul, Goma, Ostinato, Autura Autorului, 2002;
3. Virgil,Tănase, Leapșa pe murite,  Ed. Adevărul Holding, București, 2011

SITOGRAFIE

1. https://www.observatorcultural.ro/articol/norman-manea-si-triplul-exil/
2. http://www.philippide.ro/cultura_2010/43ALBU%20Mihaela%20final.pdf
3. https://data.bnf.fr/en/11908168/virgil_ierunca/
4. https://romania.europalibera.org/a/de-ani-de-la-nasterea-lui-virgil-ierunca/30785637.html
5. https://www.zf.ro/ziarul-de-duminica/virgil-tanase-pentru-noi-onirismul-n-a-fost-o-tinta-ci-doar-o-revelatie-pe-care-ne-am-grabit-s-o-intoarcem-in-lume-de-daniel-cristea-enache-galerie-foto-10613555
6. https://www.ceeol.com/search/article-detail?id=720512
7. https://www.zf.ro/ziarul-de-duminica/virgil-tanase-meseria-mea-de-regizor-si-cea-de-scriitor-s-au-imbinat-armonios-i-de-stelian-turlea-8908586
8. https://journals.openedition.org/diasporas/215?lang=en
9. file:///C:/Users/User/AppData/Local/Temp/1715-Article%20Text-2836-1-10-20190725.pdf
10. https://www.contemporanul.ro/lecturi-despre-carti/constantin-coroiu-confesiunea-unui-onirist.html
11. http://caietecritice.fnsa.ro/wordpress/wp-content/uploads/2012/09/CC-12-2012-.pdf
12. https://antoneseiliviu.wordpress.com/2018/10/02/o-intilnire-cu-virgil-tanase/
13. https://romanialiterara.com/2020/08/trecut-au-anii/